34

Mami spune că în ianuarie 1985 zăpada era cât casa în care trăiau pe atunci. Și că m-am născut la 3 dimineața.

Prima amintire clară e cu niște pijamale primite de la mătușa de la Slatina. Văd desenele și culorile, dar nu le pot descrie. Un bumbăcel moale și delicat, ca pentru o fetiță. Îmi amintesc perfect buzunarul de la piept, care avea o terminație din dantelă. Spun poezii, știu să număr până la 50, sărind cifra 7 și numerele compuse din 7. Mi se par ciudate întrebările nesfârșite ”cum te cheamă?”, ”câți ani ai?”. Atât pot oamenii mari? În tren, întreb de ce aleargă pomii. Am 2 ani.

Mai am amintiri cu Maica de mână, mergând spre Benonica de la capătul satului să îmi facă rochițe. Din materiale pentru oameni bătrâni.

Îmi amintesc un episod de la grădinița din satului bunicilor. Am maxim 5 ani. Lovesc o minge cu atâta putere că ajunge în curtea vecinei grădiniței, Mara.

Educatoarea fără nume mă ceartă în fața copiilor pentru mingea ajunsă în curtea Marei. Mă văd micuță și drăgălașă, în rochiță, slăbuță, ridicând din umeri, spășită și tristă. Mi se spune proastă și mă simt ca un nimeni, fără să știu ce înseamnă asta.

Apoi mă trimite după o femeie din sat care lucrează la grădiniță. ”Plecă la magazin și uită să mai vină”, zice. Tanti este o femeie blândă, cu batic pe cap. Nu este doamnă. Nu știu dacă mai trăiește, dar eu retrăiesc momentul de fiecare dată când trec prin fața curții ei din satul bunicilor. Vestă de lână abrazivă, fustă groasă, închise la culoare. Și un coș de nuiele plin cu gogoși. ”Bine că veniși să mă iei, Mirelă mamă, că mă luai de vorbă cu femeile astea”. Tanti mă ia de mână și plecăm împreună la grădinița de peste drum de magazinul universal cu uși și grilaje verzi. Mă simt din nou importantă. Nu mai sunt proastă, cineva mă tratează frumos. Gogoșile sunt simple. Le simt gustul de cocă prăjită șipudra de zahăr, ușor îmbibată în ulei.

Pe fereastra aceasta a amintirilor rapide mai văd ceva fotbal prin curtea școlii, curiozitate și imaginație. Drumul e la Florești la Severin este plin de povești pe care mi le imaginez, pornind de la elementele de pe drum. Case, alte mașini, culori.

Mă văd ”Mirela-uniformă” din liceu, tocilara plăcută doar de alți ciudați, posedați de bibliotecă, note, cărți. Miroase a tei pe banca din Cuza. Și habar nu am unde mă va duce viața. Debutez cu niște poezii în cadrul unui cenaclu literar. Sunt încurajată. Am talent, mi se spune. La cantină primim deseori mâncare de care nu te poți atinge, baia comună de la etajul 2 e friguroasă și răsună. Îmi doresc un parfum de la Avon și nu mi-l permit. Nu știu barurile din oraș. Chiulesc cu toată clasa printr-a 11-a, de la ora de biologie. Și e cea mai mare nebunie făcută în liceu.

Prin facultate mai scot ochii în lume, nu mai sunt așa sălbatică. Rezum viața, în continuare, la cât de cuminte sunt, ce note mari am și cum voi ajunge cineva în viață. Ajung la Strasbourg cu o bursă Erasmus. Sunt ambițioasă și perfecționistă. Scopul meu în viață este să nu dezamăgesc.

Mă mut la București. Altă lume. Cunosc mulți oameni despre care ajung, în final, să spun că nu vreau să fiu ca ei. Mă bântuie neîncrederea. Am ghinion să dau peste un terapeut care mă manipulează și mă adâncește și mai tare în starea mea de neliniște, frustrare, negăsire a locului. Să nu dezamăgesc, să fiu recunoscătoare – devin celelalte nume ale mele. Totuși…. Îmi schimb locul de muncă. Aleg eu, îmi recâștig încrederea în mine. Merg cu bicicleta și viața pare așezată. Cât de cât.

Simt cum tremur pe sub palton. Multă lumină și ziduri reci. Un spațiu nou, nelocuit până azi. E atât de limpede cerul că văd munții, departe. Cocoșați de zăpadă, dar falnici. Astăzi împlinesc 30 de ani. Am divorțat recent. De dimineață mi-am cumpărat flori. E ger și azi și calc cu grijă. Dacă alunec, măcar nu strivesc mini-rozele. Petrec o oră singură, dintr-o cameră în alta. Fac câteva fotografii, mă chinui cu un selfie. Urmăresc aburul cald pe care îl expir de la fereastra unde cred că voi petrece multe ierni de acum. Sunt la mine acasă. Și în gerul acesta de ianuarie îmi simt sufletul cald și liniștit. Simt că viața abia începe.

Prind aripi. Reîncep să scriu, călătoresc mult. Profesional sunt unde trebuie să fiu. Redescopăr Dreptul. Se mai întâmplă să plâng, mai sufăr, mă mai pierd. Îmi transform casa în cuib. Iubesc.

Merg la fereastra pe care văd munții în zilele senine, purtând în brațe un omuleț cu picioare dolofane, activ și curios. Chiuim de drag. Eu suprinsă de zăpadă, el fascinat de vocea pe care și-o aude și încântat de bucuria mea alertă. Rămânem cu ochii în zare, trăind povestea ninsorii din a patra lună a bebelușului meu, a patra lună de când sunt mămică și a 34-a aniversare a mea.

12 thoughts on “34

  1. La mulți ani, Mireille!! Ti-am citit cu plăcere amintirile depanate. Un gând frumos spre tine!! Ne vedem la vara:) si abia astept sa-l vad pe bebe cu cele mai perfecte piciorușe dolofane.

  2. Cândva scriam si eu …ganduri … amintiri… trăiri….. mi-am pierdut obiceiul pentru ca pur si simplu cuvintele rămâneau încremenite undeva in ” cutia de
    ganduri”
    Acum traiesc…. traiesc cu intensitate fiecare clipa cu copilul meu ….el e centrul universului meu.
    Te sfătuiesc să nu te opresti … sa scrii pentru ca scrii frumos , profund … reusesti sa transmiți emotii… sa creioneze portrete … sa însuflețești … Felicitari … și bucura-te de fiecare clipa

  3. La multi ani! Scrii foarte frumos, m-am regasit in povestea ta in partea cu terapeutul manipulant si in ultima parte cu piticutul. Te pup cu drag!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *