Miriniţa îmi spunea Maica.
Până nu a mai fost mi-a spus doar aşa. Când am mai crescut şi când era rost de dojană deveneam Mirina. Şi niciodată nu m-a chemat cu numele ştiut de toţi şi ales nu ştiu cum şi de ce.
Miriniţa am fost eu. Din primele zile ale iernii geroase în care m-am născut până la jumătatea lui martie dintr-un an, nici nu mai ştiu care. Am fost Miriniţa în cei mai frumoşi, calzi şi calmi ani ai vieţii mele de pui de om.
Când prin luna mai mâncam din strachină de lut apă cu zahăr şi oţet cu lingura mică făcută din ceapă verde din grădină.
Sau când pâinea caldă de la brutărie şi rahatul colorat scos din colţuri misterioase erau hrana de toată ziua a copilului cu ochii râzând de drag şi voie bună.
Sau când purtam rochiile din materiale groase şi bătrâne, în culori închise şi flori ici-colea, făcute cu ochii din ce în ce mai stinşi de Benonica de la marginea satului.
Tot Miriniţa am fost şi pe vremea vacanţelor de vară, citind în camera din pod, întreruptă doar de veşnica întrebare dacă nu cumva îmi e foame.
Pe vremea când mâncam corcoduşe, caise şi prune crude, roşii cărnoase cu miros de vrej direct din grădină, cu sare deloc fină şi codrul de pâine nelipsit.
Sau când şcoala începea cu aceleaşi degete negre de la nucile sparte cu pietre pe trotuarul zdrelit din faţa casei şi dorul nebun după serbările improvizate pe uliţa plină de praf, denumită simplu “linie”. Pe linie, unde jucam fotbal, ne jucam “de-a pitulata” cu grupul de copii de pe alte linii, până oboseau mamaie şi tataie şi decretau că am obosit noi şi mergeam la somn.
Şi, după o vreme. am devenit Mirina.
Drumul meu de până acum a rămas sub semnul zilelor de demult. Și dacă sunt într-un fel astăzi se întâmplă doar pentru că am fost cândva Mirinița.
