Scrisoare către bebelușul meu (1)

Punctuleț,

E prima scrisoare către tine, bebelușul meu. Ești cât gămălia unui ac, un punctuleț într-un spațiu care îți devine cuib.

A fost ziua mea și casa e plină de lalele. E un ianuarie negeros. Pe mine mă doare rău spatele și merg la spital. De la farmacie plec cu o plasă de medicamente. Iau câteva. Știi ce frică îmi este? Câtă disperare simt? Îmi e groază să mă bucur, știind că medicamentele luate îți pot face rău ție, liniuța a doua de pe testul de sarcină. Amân RMN-ul pentru durerile fără cauză și mă pregătesc de vizita la medic. Nu mă pot gândi la cum va fi viața noastră de acum, la mine ca mamă. E atâta spaimă în fericirea aceasta că nu pot să dorm. Cum aș putea să mă iert dacă îți fac rău?

Inima mea bate cât inimile de pe un continent în același corp. Ești bine? Ești unde trebuie? Aflăm că da și începe cealaltă așteptare. Să auzim și inima ta. Ești cât un punctuleț, e prea devreme. Trec cele mai grele săptămâni din viața aceasta. Mă simt bine, nu sunt semnele de sarcină despre care citesc pe toate forumurile. Greșesc mult. Îmi bombardez creierul cu tot felul de informații inutile, cumplite, de care nu am nevoie acum. Îmi păstrez greu liniștea și în sufletul meu e un amestec de ”știu că e totul bine” și de ”dar dacă nu?”. În fața cabinetului încerc să îmi amintesc când am mai simțit atâta explozie de emoții. Înaintea examenelor, tezelor, înaintea tuturor momentelor importante de până acum. Dar nu seamănă cu nimic. Mai am un pic și leșin. Corpul e copleșit de căldură, apoi rece. Simt că vărs, transpir și mor de cald. Frica și fericirea se țin de mână acolo, în fața noastră. Și în liniștea aceea sufocantă îți auzim pentru prima dată bătăile inimii. Ce viteză și ce zgomot! Tudum, tudum, tudum, intens, rapid și continuu. Simt că urechile mele au brusc lacrimi. Bebelușul nostru! Ești un punct mai mare, măsurabil în centimetri. Ești viață, pui de om.

Și după atâta tulburare mă simt, în sfârșit, liniștită. Ești bine, crești, ești un punctuleț liniștit în sacul lui din lumea aceasta mare. Și fac ce nu am înțeles niciodată de ce fac alții: îți fotografiez ecografia și mă trezesc cu ochii în lacrimi pe stradă, în mașină, pe acasă. Mă uit la poza aceea din care înțeleg doar că ești acolo și mă inundă liniște, bunătate, Binele așa cum nu mi le imaginasem. Nu doar că am o poză cu ecografia ta în telefon, dar o arăt și altora. Punctuleț, deja fac ce am zic că nu voi face niciodată. :)) La serviciu am treabă multă, alerg între baie și birou și încerc să fiu la fel de productivă. Mă trezesc zâmbind tâmp pereților, liftului. Mă uit des la fotografia cu tine, știu conturul pe dinafară și zâmbesc copleșită de fericirea aceasta nouă.

Simțim că ești băiat. Dar ce mai contează?! Să crești tu bine acolo, punctuleț. Adorm cu ochii la ecografie. Ce bucurie că te pot vedea de acum!

După zeci de stări amestecate,

Mirela pe care ai ales-o să îți fie mamă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *